„…Muncind din greu cu capu-n troscot , simt o împinsătură violentă! mîinele înţepenesc! ochii mi se înceţoşează, iar durerea ascuţită din josul abdomenului îmi dă un val de greaţă… Ce să zic, cerul de jos pare mai puţin albastru, mă-ntorc a colăcel şi mai răbd vrio două lovituri de picior. Numai Ionică, care trăieşte în râpă poartă sandale cu talpă de lemn. Vreau să mă scol, cel puţin asta încerc să fac de o vreme, dar îmi iese cam prost.
– Scoală ! Câinele tău dă tîrcoale pe la coteţul nostru de găini! Or îl legi or îl învăţăm noi minte, dar atunci să ştii că viaţa are gust de moarte!
– …nu poate fi adevărat … Am îngânat eu cît am putut de încet.
Ziua aceea , în continuare, nu a fost proeminentă cu nimic alt ceva. Mi-am văzut de treabă încercând să dau uitării „grosolănia” de diminiaţă.
Seara când făceam naveta obişnuită prin gospodărie, Rex nu mă scăpa din ochi. Din tot dinadinsul vroiam să-mi caut de treabă dar privirea lui mă-ntorcea în dimineaza zilei din care, tocmai, pornise numărătoarea inversă a timpului.
Mi amintesc cum a fost prima scăldătoare cu Rex. Scotocind prin blăniţa lui scurtă mă agăţam de omoplaţi şi cu o gălăgie enormă pricinuită de plioscăitul apei în tandem cu hohote vesele „înotam” un metru, doi. Nu puteam să mă laud de o putinţă deosebită în a face prieteni printre semeni, întocmai când viaţa ne-a propus , eu şi cu Rex, am acceptat acest prieteşug cu asalt. Zi de zi, an de an, prin zile cu soare, prin vînt şi ploi, prin singurătate, ocara părinţilor, tolănitul pe iarbă şi pâinea cu zahar… doar noi, Doi prieteni pe vecie!
A trecut vrio săptămînă două, totul merge firesc. Patru dimineaţa, cântă cocoşii. Un picior, apoi al doilea, pantalonii şi-au luat staţiunea. Brrr… iarba-mi gâdilă tălpile desculţi, păşesc ca pe ace. Trag poarta. Mergem. Marta merge cam vioi, o fi flămândă. Ajunşi în baltă, spre marea noastră mirare, totu-i deosebit de gălăgios, prea multă lume, clopotele nu bat, vacile-s împrăştiate rumegând haotic prin iarbă. Nici să zici că-i toloaca din satul nostru. Calculat de jos până sus de privirile adunării mă apropii să văd subiectul cu pricina. Mulţimea parcă mi-a cedat trecerea… şi în acel moment mi-a tăiat respiraţia… blana lui scurtă se clătina bătută de vîntul indolent de vară… nu puteai să spui ce culoare avea câinele meu, şi cafeniu, şi bej, după ureche se vedea o pată neagră… lăbuţele atîrnau la fel de stîngace ca-n anii lui de pui de cîine…
Cerul niciodată n-o să fie la fel de albastru … cu adevărat, viaţa a căpătat un gust nou, amar şi sărat… sărat de la marea de lacrimi, pe care am vărsat-o , înecând şi oameni, şi baltă, şi tot…
Lasă un comentariu