marketing holistic pentru brandul tău

Merg pe drum… astăzi plouă mărunt şi rece. În sfîrşit pot să-mi pun căciula fără a fi condamnată pentru un exterior bizar. Încearcă şi explică fiecărui trecător cît de normal este să pierzi în fiecare diminiaţă 15 minute numai pe descîlcitul creţilor. A mai rămas unul năzdrăvan direct printre ochi cu vîrful pînă deasupra buzei superioare. El e cel mai vesel dintre noi toţi, se leagănă bătut de expiraţiile mele insistente. Toţi de pe stradă merg grăbiţi, eu tot mă grăbesc după inerţie.
„… am scos fierul de călcat din întrerupător… sau nu… păi am îmbrăcat cămaşa şi… nu-mi amintesc… ”
„- Ahhhh, ce rece!!!!
– Să-mi fie cu iertare, mîinele îs reci tot timpul, o fi sînge de reptilă ) cum pot ajunge pe str. Bernardazzi?”
Am încremenit. Ce ochi, ce culoare. Nu se poate de magnific. Albastru închis cu nişte firicele de turcoaz… şi părul brunet. Statistica spune că o astfel de combinaţie revine la…
„- Mmm vreau să ştiu cum să ajung pe str. Bernardazzi, dacă mă puteţi ajuta…?!
– Da, pot să vă arăt… nu mă grăbeam de fapt…”
Cui î-i pasă de fierul de călcat cînd „Luceafărul” lui Eminescu s-a pierdut prin Chişinău.
Cu permisiunea-mi m-a luat de braţ. Îndrăzneţ, dar n-am avut nici o tărie să-i reproşez, impactul a fost unul greu de digerat într-un timp atît de scurt. Nu mergeam, mă ducea de parcă eu sunt rătăcita.
„- Facem la dreap…
– Ţi-ai băut cafeaua de diminiaţă?
– Nu-mi amintesc… ( ce o fi, vreo criză de amnezie… trezeşte-te femee, pari ridicolă!). Ah da, nu . Zic da pentru că mi-am amintit şi nu pentru că n-am bauto (bravo, un pici de classa 1 face propoziţia mai coerentă de cît tine).
– Atunci să o facem mai întîi pe aceasta, te poftesc! Eşti drăguţă!”
Drăguţă. De astăzi acesta e cuvîntul meu preferat. Să ştiţi că în orice împrejurare , despre orice lucru poţi să spui că-i drăguţ şi să provoci o avalanşă de emoţii pozitive. Eu ştiu despre aceasta, deja.
„- Un Americano , mic, fără lapte.
– Curaj! Deci ce aveţi pentru micul dejun? Foarte bine . Două porţii de clătite, la fel de multe platouri cu omletă şi becon. Vă rog şi desert , nu prea dulce.”
Nu prea dulce. Nici eu nu prefer deserturile prea dulci. Iata-l, bărbatul perfect. Se apropie chelnerul . Foarte grăbit înşiră pe masă tacîmurile şi din două mişcări ne alegem cu o masă ca de sărbători. Mîncarea din farfuria lui dispărea cu o viteză fenomenală, iar eu nici nu am observat cum stăteam zombată cu gura întredeschisă, pe semne îl ajutam telepatic la mîcat. Trebuia să mai las un rînd de salivă şi portretul iera deplin.
„- De ce nu mănînci? dacă nu-ţi place luăm altceva…
– Nu,nu. E-n regulă… (am murmurat fugitiv… nu vroiam să se oprească, cred că puteam să-l admir pînă la infinit).
– Cît te gîndeşti… mă retrag la baie.”
Merge de parcă zboară. Tînăr şi bine făcut aidoma unui rege. Urma lui m-a îmbătat definitiv şi eu cu lamentaţiile mele am căzut într-o adîncă visare.
„… oare ce culoare vor avea copii noştri. Ce bine ar fi să-i împrumute … totul, nu vreau să scape nimic. Ce tată grijuliu va fi… din prima a hotărît să mă alinte cu atîtea bunătăţi, dar mai apoi.” Pînă conştientul meu iera la păscut se apropie chelnerul şi ceva îngîna gesticulînd din mîini.
” – Doamnă! Doamnăăăă… Dvs. m-ai doriţi ceva, de 20 de minute staţi amorţită.
– Totul e bine, doar aşteptam prietenul de la baie (cred că după micul dejun în doi pot ferm să-i spun prieten, sau poate boyfriend, nu, nu , las să fie prieten, unde să ne grăbim mai avem o veşnicie înainte).” Stau şi zîmbesc cretin fără nici o dorinţă de a mă trezi la realitate.
„- Dar Doamnă… el a plecat ceva timp în urmă. Vă aduc nota?”
Nota?. Un cuvînt a fost suficient să simt din nou căciula udă, cîrlionţul gîdilind nasul şi, cel mai important, buzunarul gol.
„- Cum a plecat!? Cînd a plecat?! De ce … a plecat…?
Într-un suflet ieram în faţa cafenelei… pe str. Bernardazzi… Căutînd cu ochii prin gloata de pe drum , întrebam disperată:
„- Mă iertaţi! Un bărbat… înalt… frumos… nu l-aţi zărit? Iera într-o maletă albă…”

V-am pupat!